— Miau! Trebuie să fie o greșeală… Domnul Popescu sigur iubește pisicile. Noi, pisicile, suntem curate, elegante, alintate și știm să toarcem frumos… Miau! (Se plimbă ca la paradă, arătându-și blănița, clipește din gene.)
Vrăbiuța Vuța:
— Cirip, cip! Și ce dacă ești curat și alintat? Omul rău nu iubește animalele. Păsărele, pisoi, hamsteri, căței.
Pe niciunul.
Mai e ceva, doar că mi-e frică să vă spun…
Porumbița Bița (se laudă):
— Frică? De ce ți-e frică? Ah, mie îmi place să fiu curajoasă.
Motanul Babanul:
— Miau! Haide, te rog, spune-ne și nouă!
Doar suntem prieteni.
(Apropie amândoi capetele ca să asculte secretul.)
Vrăbiuța Vuța (privește grijulie în jur):
— Cirip, cip! Bine, vă spun. Ascultați cu atenție, e mare secret, dar vă spun: domnul Popescu… nu poate să sufere copiii!
Porumbița Bița (se retrage, mirată):
— Nu se poate! Cum adică, nu iubește copiii?
Motanul Babanul:
— Miau! Hai, Vrăbiuță, dumneata râzi de noi. Cine a mai pomenit un om care să nu-i iubească pe copii?
Toată lumea iubește copiii.
Nu-i așa?